Încerc să scriu câte ceva, să gândesc, să mă pregătesc pentru marea revenire în câmpul oamenilor cu sporite atribuţii. Pe Matei îl tot îndepărtez, progresiv, deşi mi se pare straniu, nu e ceea ce-mi doresc. Încerc să-l fac mai independent de mine, ca să nu fie şocul prea mare când se va vedea cu persoane străine în casă, sau pe la creşă, ca ultimă soluţie.
Se joacă frumos cu tati, cu Mia, îi cunoaşte şi nu e prea mare trecerea, uită de "apte", din când în când, însă, răsună interogaţia dulce: "-Unde-i mama?". "-La muncă, zice tati.", dar Matei reia cu aceeaşi voce iubită "- Mami, unde-i mami?" şi toată hotărârea mea de a reveni la statutul de "om al muncii" se zdruncină sănătos, pentru că încă nu ştiu dacă merită să renunţ la vreun minut petrecut alături de copilul meu.
Gânduri, idei trăsnite, speranţa că în tot răul va fi şi un bine, că-mi va prinde bine, în fond, să mai ies din casă, să mai fac şi altceva. Rămâne, totuşi, lumina aceea a noii meserii învăţate, meseria de mamă, care are marele avantaj că se face cu multă iubire, îţi place, îţi pune mereu creativitatea, inteligenţa, resursele la lucru şi bucuria roadelor culese zilnic este inepuizabilă.
Cred că am descoperit ce vreau să mă fac când voi fi mare: mamă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu