De primăvară

 Între ieri și azi, a venit primăvara. Și nici n-am băgat de seamă, pentru că, așa cum se întămplă deseori, e mai ușor să visezi decât să trăiești visele. În cartierul meu semnele sunt încă sărace, dar lumina e alta și ziua parcă e mai lungă și mult mai plină de întâmplări.

  E tot mai multă lumină și-n mine, dar o ascund, o înghesui acolo undeva, pentru că încă nu am terminat cu obligațiile mele de om mare și mi-e teamă să nu-mi treacă timpul fără să bag de seamă. 

  Paginile mele de jurnal au rămas în urmă, așa că n-au mai consemnat cum lumea de cuvinte s-a mărit, cum propozițiile lui Matei au căpătat, brusc, verbe la moduri variate. Aud, deodată, un : - Mami, de-te mâna! sau - Mami, de-te parte!

Cuvintele vin și se înșiră în vocabularul lui Matei precum rândunelele pe sârmă. Fiecare zi înseamnă noi achiziții.
Seara, vocea lui mică îmi cere: - Mami, de-te Apâdân! sau - Mami, de-te buburuza!, adică povestea lui Apolodor sau a buburuzei, ultima un serial pe care îl inventăm împreună, pe baza noțiunilor acumulate în curtea bunicilor: leagăn, corcoduș, cuibul rândunelelor, Tumpi, cățelul, fluturi, flori, iarbă, soare și tot ce ne mai trece prin cap, până adormim. Nici prea multe, ca să nu se prelungească povestea la nesfârșit și ca să fim capabili să o mai luăm pe aceeași cărare și a doua zi, că Mateiu ține minte ce-i povestesc și-mi cere să-i mai zic încă o dată. - Mami, de-te chemina Suzi!, adică să mai zic încă o dată despre magica întâlnire dintre Apolodor și cămila Suzi, din deșert, și despre drumul lor spre oază. E, avem procupări intelectuale, nu așa!
După fiecare propoziție pe care o spune ni se luminează chipurile, bucuroși că a trecut peste încă un obstacol, motivați să-l ajutăm iar și iar.
Vine vara ca mâine, timpul fuge deja prea repede! Vine vacanța!

Am crescut

 A trecut timpul și nu am mai reușit să scriu pe aici, dar am trăit din plin, cât pentru două persoane. Nu am mai scris de mult timp ce perle mai scoate feciorul mamei cel minunat, așa că azi îmi iau liber să scriu.
  E plecat iar la bunici, deci sunt mai liberă și mai...amețită de dor. Mi-e dor de el în fiecare clipă, de el și de bucuria de a ne alinta, de a ne strânge în brațe, de a râde din tot sufletul.
 E drept că nu-mi lipsește oboseala extremă, rezultatul combinației îndatoriri de la muncă - casă - copil de care nu te saturi și alături de care faci toate năzbâtiile. Acum îi muncește pe bunici, dar îi și bucură așa cum nu știau că știu să se bucure. Cred că i-a învățat și pe ei să râdă cu poftă, îi uimește cu replici istețe zi de zi. Mai alaltăieri le propunea să-i ia cu autobuzul și să-i ducă la mami și la tati, la Constanța. Azi fugea în picioarele goale prin curte, fericit că îi e cald și că i-a scăpat bunicii din mâini. Cum face ochi, dimineața, cere să fie lăsat în curte, la leagăn, să se dea uța, să alerge prin grădină, să se joace cu Țumpi, să meargă cu tricicleta.
  L-am trimis în vacanță cu arsenalul de mașinuțe, leagăne (două, să aibă și Ana leagănul ei), mingi, cărți, să treacă timpul mai ușor și să-i meargă mintea feciorului, să nu uite ce a învățat cu mami și cu tati. Bineînțeles că ne ard tălpile și pe vineri ne ducem și noi acasă, la iarbă verde și joacă, multă joacă.
  Dacă ar fi să definesc ultimele luni aș folosi două cuvinte: BUCURIE ȘI UIMIRE. Bucurie, pentru că îi merge bine, crește frumos, și uimire pentru că nu mi-am imaginat că există ceva pe lumea aceasta care să mă facă atât de fericită cât sunt când mă joc cu Matei. Știu sigur că și Laur simte la fel, deci aici se potrivește perfect zicala iubirea naște iubire. Cât despre progresele lui, nu cunosc ritmul altor copii, dar cred că avem de ce să fim mândri, și mai ales, responsabili de ce facem mai departe cu el.
  Ieri se urcase în brațele lui Stefan: - Iubește, nenea!. Probabil îi era dor de îmbrățișările noastre, de felul în care îl lipeam de noi și îi spuneam - Mami îl iubește pe Matei! Mă bucură faptul că a învățat să iubească, că îi place să aibă familia extinsă lângă el, că ia de la fiecare câte ceva, de regulă bun. La un an, nouă luni și trei săptămâni, vorbește aproape orice, propoziții, fraze. A început să se încalțe singur, din graba de a ajunge afară. Azi voiam să-i trimit o sticluță cu un dop care să-l ajute să nu se ude iar bunica îmi zicea că bea apă cu paharul fără nici o problemă. Pași mici, dar cât de importanți. Pe tricicletă zburdă din prima zi. Când mergem la Isaccea trecem și la trotinetă, cu ajutor, desigur.
  Mai avevm timp de noi? Prea puțin, dar e atât de palpitant să vezi ce iese din puiul de om, că nu ne putem resemna să-l lăsăm de izbeliște, încercăm să-i stăm alături, fără a-l sufoca.

PS. Am fost mândră de el când i-a spus bunicii, la o mustrare a ei: - Iartă-mă, mamaie!, nu pentru că el știa, la nici doi ani, să ceară scuze când a greșit, ci pentru că a învățat niște adulți că un copil poate să-și ceară iertare, că nu este nevoie să-l educi prin corecții fizice. Cred că ai mei trăiesc o stare de perplexitate, dar nu știu dacă s-au convins că iubirea, combinată cu reguli pe care să le respectăm cu toții, dă rezultate superbe.