Am
publicat acum câteva zile pe Nașteri de
poveste, site-ul Andreei, istoria nașterii Mariei. De atunci, unele
amintiri s-au estompat deja, altele abia după mi le-am lămurit mai bine, pe
unele pur și simplu nu le-am notat pentru că eram mereu contra-cronometru,
scriam doar când dormea mica și-mi trebuiseră trei zile să redactez o pagină și
ceva. L. îmi spunea că ar fi vrut să
insist mai mult pe pregătirea propriu-zisă pentru naștere. Partea aceea este
scrisă, într-adevăr, mai succint. Dar cum să spui chiar tot ce a însemnat
pentru mine pregătirea? A fost și pentru mine uimitor că am găsit puterea să mă
exteriorizez și să scriu și ceea ce am scris. Da, au fost mult mai multe trăiri
legate de perioada aceea, poate tocmai felul în care a venit Maria pe lume îmi
face bucuria atât de constantă, de îndelungă.
Pregătirile pentru naștere au
însemnat, în esență, o confruntare cu mine însămi, cu propriile spaime,
preconcepții, cu informații mai mult sau mai puțin reale pe care le aveam în
bagaj, cu traumele care au făcut de-a lungul timpului din mine un om timid,
terifiat, trăind mereu cu grija că nu-i mai este și lui bine, că i se pot întâmpla nu știu ce nenorociri.
Ca și cum încercarea aceasta nu
trebuia să fie una foarte simplă, ca și cum era necesar să beau paharul până la
fund, peste grija mea de a mă focaliza pe naștere s-a suprapus grija pentru
tata, care își trăia ultimele zile, pentru mama, care oscila între resemnare și
curajul de a lupta până la capăt, pentru situația noastră financiară zguduită
(destul de ușor, ce-i drept) de accidentul de mașină avut cu doar două
săptămâni înainte de a se naște Maria. Dar pe cât de amărâtă eram de ce părea
rău în viața noastră atunci, pe atât de uimită eram când sesizam că lucrurile
se așează, blând, în așa fel încât drama să nu fie una imensă, suferința să se
estompeze în bucurie.
Mi s-a spus să nu plec la drum în
nouă luni, dar voiam să-l văd pe tata până să se stingă, pentru el și pentru
mine. Voiam să știe cât l-am iubit și cât l-am așteptat să ajungă acasă, să fie
acolo pentru noi, în ciuda slăbiciunilor lui. Am reușit să i-o spun la telefon,
înainte de a intra în operație și-am plâns în timp ce-mi vorbea și el plângând.
Cred că în preajma morții oamenii văd mai clar și ceea ce, poate, n-au văzut
nicicând.
M-am rugat, atunci, să nu-l ia
Dumnezeu, să-i mai dea zile, să pot naște fără durerea de a-l fi pierdut. Și
s-a întâmplat atunci o minune. Organismul lui obosit de boală a găsit resurse
să mai lupte, să supraviețuiască unei operații despre care medicii spuneau că
are 1-2 % șanse de reușită. Am sperat să fie Maria suficient de mare când se va
pregăti pentru călătoria finală și să ajung acasă, să-l mai văd, să-mi iau
rămas-bun. Nu a fost așa. A așteptat două săptămâni și s-a stins. Nu cred că-și
mai dorea să trăiască. Prea multă boală, prea mult chin. Cred că pentru el a
fost mai bine că a trecut în lumea aceea pe care ne-o imaginăm mai bună, cu
pace și odihnă a sufletului.
Mașina lovită în accident a fost un
alt motiv de stres. În primul rând pentru că țineam la ea mult. Este Alma
noastră, botezată, sfințită la mânăstire, cumpărată cu mari eforturi (care vor
continua pentru ani buni) când eram însărcinată cu Matei. Adică acum patru ani
și jumătate. Poate că țineam la ea, un obiect, totuși, prea mult. Acum stă,
însă, frumoasă în fața blocului, reparată, amintindu-mi de încercarea aceea
prin care am trecut ca prin urechile acului. Am vrut să iasă după reparații
impecabilă, ca și când aș fi vrut să șterg cu buretele ceea ce a fost urât. Dar
rămân trăiri pe care nu aș vrea să le uit pentru nimic în lume. Recunoștința
pentru că a fost un incident minor și am scăpat teferi toți patru. Uimirea că
am văzut, cu patru-cinci zile înainte, în vis, mașina lovită (exact partea din
față, cum s-a și întâmplat). Chiar dacă mi s-a părut doar un vis simbolic, am
insistat să mergem cu viteza mai mică, că nu
se știe niciodată (un spiriduș mă întreabă dacă nu mi-am sugestionat soțul
să facă accident. Și el și eu zicem că nu. Dar știu că l-am stresat să ajungem
la timp la spital.)
Rămâne relația de prietenie pe care
am stabilit-o cu medicul care era de gardă când am ajuns la spital, după
accident, medic care a ajutat-o pe Maria să mai stea două săptămâni în burtică
și să se nască, sănătoasă, la 38 de săptîmâni. Abia mult mai târziu am realizat
că, dacă nu era accidentul, nu aș fi cunoscut-o pe doctorița B, nu aș fi avut
atât de multă încredere în ea, nu aș fi îndrăznit să-i vorbesc despre ceea ce
simțeam și, foarte posibil, n-aș fi reușit să nasc așa cum îmi doream (din
poveștile altor mămici aveam despre ea o altă imagine, de om dur, ostil
nașterii naturale după cezariană, care nu m-ar fi ajutat deloc). Aș fi perceput
nașterea ca pe o altă traumă și nu ca pe o eliberare de vechile temeri.
Dacă m-ar întreba acum cineva cum
m-am pregătit pentru această altă etapă a existenței mele ar trebui să spun,
sincer, că am încercat să învăț cât mai multe despre mine, să dărâm din
cărămizile zidite în jurul meu, să văd lumea așa cum este ea, nu cum mi s-a
spus și am crezut că este. Am încercat să mă maturizez, să trăiesc cu mai mult
curaj și bunele și relele, să văd sensul întămplărilor, chiar și atunci când
par că nu duc niciunde. Și am încercat să mă rog, chiar dacă mie mi se aplică
perfect sintagma Cred, Doamne, ajută
necredinței mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu