joi, 19 decembrie 2013

O zi din viața unei mămici (im)perfecte



Mă trezesc, neașteptat de odihnită. E prea multă lumină în cameră. Trebuie să pun o altă veioză, mai slabă. Citisem că nu se doarme bine cu lumina aprinsă, fie cât de slabă, dar încerc să nu țin cont de asta, cine știe ce mai pune la cale subconștientul. Mă uit la ceas. 1,45. Ce straniu! Credeam că e cel puțin 4-5. Da, așa se întâmplă dacă pici de oboseală seara mai devreme. După serbarea lui Matei și tot ritualul de seară, adormisem pe la 10, 30, o adevărată performanță.
Deci, să vedem ce-i de făcut. De verificat bebelușa care scoate sunete mârâite lângă mine. Îi schimb pampersul și constat că avea motive serioase să mârâie și eu motive serioase să o schimb. Deci, îi pun chiloței curați, vorbesc cu ea, duc la baie chiloții plini cu de toate, spăl cu atenție mâinile (am de gând să o drăgănesc și nu se știe niciodată), mă întorc să o alăptez și să o adorm la loc. Ea e fericită, culcușită lângă mine, eu asemenea, lângă ea. Derulez filmul serii precedente. Să mă culc după ce adoarme mica sau să-mi notez câteva idei până nu se estompează emoțiile. Piei, ispită! Mă și văd a doua zi, cu ochii vineți de oboseală, făcând slalom printre Maria și Matei (a luat vacanță), cratițele de la bucătărie și alte n treburi și trebușoare. Deci, renunțăm, cel puțin azi.
Mă trezesc pe la 6. Pleacă Laur. Îi amintesc ce mai vreau să rezolve azi (eu – consemnată la domiciliu), apoi constat că uita să-și ea la el bani în plus pentru noile probleme de rezolvat. Deci nu m-am trezit degeaba. Alăptez bebelușa, mai dorm un pic.
E 8 și Matei se strecoară în pat lângă mine. Mă simt și eu în vacanță. Am dormit până la 8. Superb! Ne drăgănim un pic, ne spunem cât de mult ne iubim. Stă și el lângă mine, liniștit. Mă mir. De regulă intră în activitate din primul moment în care deschide ochii.
Apoi lucrurile se derulează cu rapiditate. Dat jos din pat, făcut ordine în camera lui Matei (azi este acasă, se va juca în dormitor). Spălat apoi vasele rămase după seara extenuantă de ieri, făcut ordine în bucătărie, pus la fiert lapte cu paste (comanda feciorului). În tot timpul acesta, mintea-mi era la mica. Să nu doarmă prea mult, nu i-o fi foame? Să nu se înece, cumva. De cald, era cald în cameră.
-          Matei, mai ușor cu hărmălaia, doarme Maria!
Matei își vede de treabă, peste două secunde uită de ce-am strigat la el și vine țopăind entuziasmat:
-          Mami, sunt Moș Crăciun, spune-mi poezia mea să-ți dau un dar!
Recit veselă poezia pe care i-o spusese și el ieri Moșului la serbare. Mă poticnesc, sub privirile lui îngăduitoare, dar, cu ajutor, ajung la capăt, în timp ce amestec să nu se prindă pastele. Laptele ar trebui să mai stea un minut pe foc, așa că fug repede la baie. Mă întorc repejor, dar entuziasmul meu e una cu pământul. Laptele e pe aragaz și se arde cu un miros specific, pastele forfotesc în ce-a mai rămas în cratiță. Buun! Completez cu lapte proaspăt, aștept să se termine tot procesul (dacă tot m-am fript, nu mai risc să fiu eficientă și pe alte planuri) și admir veselă aragazul.
Cât pregătesc ingredientele pentru o ciorbă și un pilaf, îmi amintesc de vinetele puse la dezghețat și rămase nebătute. Le pun rapid în vasul blenderului, să nu-și schimbe gustul stând prea mult dezghețate. Matei se învârte printre picioare mele, mica dă semne că e trează și mă vrea lângă ea. Pornesc cuțitul blenderului și constat că vinetele au și punga în vas. Fac ochii mari, îl opresc și extrag bucata cea mai mare de pungă, în timp ce-l lămuresc pe Matei, că, de graba trebii, n-am băgat de seamă că vinetele mele erau în două pungi, nu în una. Răstorn vinetele într-un castron, aleg conștiincioasă fragmentele de pungă, înjurând în gând.
        Mâncăm vinete cu pungă, mami?
         Nu, Matei, a ales-o mami.
Pun vinetele iar în vasul blenderului, le amestec cu ulei, mă consolez cu ideea că o bucățică de plastic în plus nu e de speriat, oricum mâncăm și bem zilnic așa ceva în epoca modernă. Măcar p-asta am văzut-o cu ochii mei.
Spăl cuțitul tocătorului și constat că are înfășurate bucăți de pungă la bază. Le descâlcesc conștiincioasă, explicându-i lui Matei, care mă admiră pe parcursul procesului, de ce graba strică treaba și de ce muncești de zece ori mai mult când te grăbești.
Las copilul să mănânce, merg să o schimb pe mica și s-o alăptez. E deja târziu și mare brânză n-am făcut. Schimb iar chiloțeii, deși constat că s-ar putea să mă grăbesc, copilul pare că are o nouă treabă de rezolvat. Dar o schimb cu o salopetă nouă, încântată de eleganța prințesei și o iau în brațe. Ne vorbim, râde veselă, lasă laptele ca să scoată primele gungureli din viața ei. Verific dacă e ok, după seara de ieri petrecută la serbarea de la grădiniță, printre zeci de oameni și omuleți. Pare ok.
Suge harnică, râde, iar suge. Între timp, se mai chircește, se face roșie la față. O încurajez. Știu că e dificil ce are ea de făcut. Își termină cu brio trebușoara, dar reușește să păteze și salopeta proaspătă, și maieul. O luăm de la capăt. Schimbăm body-ul, schimbăm salopeta. Mica devine cam transparentă. Matei, care voia și el cu fetele, la gașcă, cărase conștiincios jucării, închizând și deschizând ușa. Dincolo, geamul era deschis, să se aerisească. O îmbrac și-l rog pe Matei să iasă, să o hrănesc și, eventual, adorm, dacă mai vrea mâncare proaspătă azi. Matei se conformează, resemnat. Mica se încălzește, suge și aproape adoarme. Intră Matei, să-mi arate ce bine îi stă deghizat în elf (își lipise fâșii colorate pe urechi, chiar semăna a elf). Admir creativitatea copilului și-l dau afară din cameră, explicându-i că surioara lui tocmai adormea, că mai stau acum cine știe cât cu ea la sân. Iese amărât. Eu hrănesc bebelușa, deja stresată că e aproape 12 și n-am făcut nimic de mâncare.
Maria adoarme. O las în pătuț și ies în viteză. Îi încălzesc lui Matei ce mai rămăsese de la cina de aseară și mă apuc de mâncare. Matei mănâncă și se joacă, sculptează cu dinții în felia de suncă presată cerută supliment.
Îl rog să termine și să-și sorteze jucăriile amestecate în cameră. Se satură și pleacă să execute sarcina.
Cât montez cele două feluri de mâncare, spăl alte și alte vase (și suntem numai noi acasă, dar dacă mai erau vreo trei-patru). Golesc borcane, farfurii, eliberez crăticioare etc. Intru iar la cea mică, să văd ce face. Mă privește veselă, semn că s-a săturat de somn. O las și eu în pace și mă întorc la bucătărie. Matei vine din când în  când să-mi arate ce a mai construit. Mă duc să-l ajut să-și facă ordine în cameră și să se pregătească de culcare.
Îl cert că n-a reușit încă să adune jucăriile. Se sperie și-mi trântește un – Nu mai țipa ca proasta la mine! Are și el dreptate, îmi spun, în timp ce investighez filiera pe care a ajuns în posesia expresiei de mai sus. Ne cerem scuze și, împăcați, terminăm de adunat jucăriile și-l las în pat, să doarmă.
Termin mâncarea. Îmi aduc aminte că n-am reușit să mănânc și-i musai, că rămân fără lapte. Îmi fac un ceai și-mi pun mâncare într-un bol. Mă retrag în fața calculatorului, cu ochii și pe mica. Doarme agitat, semn că o doare burtica. Savurez primele minute mai relaxate de azi. E aproape două și jumătate.
Ușa se deschide și apare Matei. Îl doare burta și-i este și foame. Nu, n-a adormit încă. Îi pun două linguri de pilaf după ce-i amintesc că trebuia să mănânce mai bine când i-am dat. Mănâncă în dorul lelii, obosit. Îl hrănesc, las castronelul în chiuvetă, mi s-a cam făcut lehamite de vase.
Îl trimit iar să se odihnească și acceptă, cooperant, după ce-și ia două globuri lunguiețe din pom și-mi reproduce dansul majoretelor pe care-l executaseră ieri colegele lui la serbare. Îl fugăresc în pat, disperată că este iar seară și el bântuie rupt de somn și mârâit prin casă.
Adoarme.
Scriu. Pun la punct, prin telefon, câteva detalii ale afacerilor de familie, cu soțul. Și mă opresc din scris. Urmează o întâlnire cu câțiva prieteni și trebuie să mă hotărăsc dacă mă simt în stare să ies cu cei mici din casă sau dacă îmi găsesc altele de făcut prin jur. Mă simt deja obosită! Și încă nu s-a întunecat afară! 

P.S. Obosiți, dar încăpățânați, pe seară am ajuns într-un grup de prieteni, dornici de vorbă caldă și de oameni buni. O mână de ajutor dată la aranjarea unor pachețele-surpriză pentru copii mai puțin privilegiați de soartă ne-a scos din amorțire. Am plecat târziu, cu mica dormind în brațe și un Matei frânt de oboseală și sătul de joacă. Acasă am mai avut timp să mâncăm, să executăm printre picături un costum de Furia Nopții (personaj din Călăreții dragonilor), în care eșarfa mea preferată a devenit o minunată coadă de dragon, și apoi - somn. Mâine, o altă zi, alte întâmplări, mărunte dar atât de importante.

vineri, 6 decembrie 2013

Pentru Nico, de Moș Nicolae


Acum câțiva ani (vreo patru), când eram casnică din cauză de prim copil adus pe lume, m-am apucat să aștern câteva rânduri cu gânduri simțite și neexprimate altcumva. Le-am pus pe un fel de blog și i-am lăsat și pe alții săse uite pe ele.
După o vreme, când am plecat la școală și timpul a devenit o resursă ușor epuizabilă, n-am mai ținut jurnalul. Și m-am trezit că Nico mă mustră: - De ce mi-ai întrerupt terapia?
Deci, dacă din greșeală ajung să scriu mai mult decât mi-am propus, i se datorează. Că nu mă lasă în pace și mă tot provoacă să scriu. Nu pot să-i spun că nu prea am ce.
Azi, mai în glumă, mai în serios, scriu despre ea. Pentru că m-a bucurat mereu prezența ei, dar m-a și asuprit. Cam așa.
Când eram mică, mama, care n-are studii de pedagogie, mă tot bătea la cap: - Hai mai repede cu treaba! Abia te miști. Nicoleta, când pune mâna să facă ceva, e ca argintul-viu. Și lucrează curat, frumos, cu grijă, nu așa...
N-avusesem frați mai mari sau surori. Dar am avut-o pe ea. Nico. Verișoară, dar mai mult soră. Pentru că mama era mereu cu ochii pe ea, cu grijă și cu iubire, cu respect, ca și cum ar fi fost și a ei. Iar mie îmi vorbea mereu despre ea, mă compara cu ea, mi-o dădea exemplu. Desigur, în mintea mea de copil era mereu ceva de genul: - Și eu ce vină am că Nico e mai harnică, mai deșteaptă, mai... Dar cuminte și dornică să-i fac pe plac mamei, încercam mereu să învăț de la ea, să semăn cu ea.
 Ce-mi plăcea mie mai mult la Nico era cu totul altceva decât ar fi vrut mama să văd. Mă fascina, de-a dreptul, dragostea ei de viață, felul în care lumina orice încăpere când apărea, felul în care ne bucura cu zâmbetul ei, cu glumele, cu replicile ei inteligente, spontane. Îmi plăcea că le câștiga ușor celor din jur simpatia și ajungea ușor la sufletul lor, făcându-i prieteni. Îmi doream să o văd știind că nu poți fi trist când este și ea prin preajmă. Și dacă, totuși, simțem nevoia să-mi trăiesc tristețea, puteam fi sigură că voi găsi la ea o vorbă bună, cuvântul acela care să mă mângâie și, mai mult, să ajute să ies din starea aceea, ușor-ușor.
Îmi plăcea apoi răbdarea ei și înțelepciunea. Relație extraordinară pe care o avea cu bunica, tuși, moșu, cu celelalte verișoare. Puterea cu care depășea dificultățile, priceperea cu care reușea să dea de cap oricăror probleme apărute. Partea frumoasă este că tot ceea ce am admirat ieri îmi trezește admirația și azi.
Viața ne duce pe fiecare dintre noi spre alte și alte experiențe. Ieri ne jucam în deal, la bunica, azi suntem soții și mame. Am rămas, din fericire, prietene și fiecare întâlnire ostoiește dorul, fiecare întâlnire devine o amintire la care eu, cel puțin, revin când simt nevoia să-mi iau de undeva energia de a merge mai departe. Și apoi, pot trece luni bune fără să ne vedem, ar putea trece ani, felul în care comunicăm rămâne neschimbat. Poate de aceea se spune despre prieteniile adevărate că sunt mântuitoare, pentru că anulează timpul și spațiul și te aduc mai aproape de Dumnezeu

miercuri, 4 decembrie 2013

Primul Crăciun în patru

Până în acest an, Crăciunul a însemnat, invariabil, drumul spre casă. Spre acasă, lângă mama și tata, lângă fratele meu, lângă veri și verișoare, nepoți, unchi și mătuși pe care îi doream tot timpul anului și care, împreună și fiecare în parte, făceau adevărata sărbătoare să-și croiască drum spre sufletul meu.
            Masa încărcată de preparate specifice anotimpului era doar un simbol și un pretext de a ne aduna. Pentru mine, cea care eram mereu împărțită între dorul de departe, unde trăiam și munceam în timpul anului, și dorul de acasă, unde-mi lăsam mereu o parte din suflet, masa aceea bogată însemna bucurie, tristețe, nostalgie, speranță și multe alte sentimente, definite au ba, dar cărora le simțeam lipsa.
            Sub comanda mamei, pregătirile începeau cu săptămâni înainte. Era genul de comandant care se aruncă primul în luptă, ducând pe umeri povara cea mai grea. Dacă noi eram obosiți, plictisiți, cu alte preocupări, pentru mama nu exista decât varianta trebuie să și facem așa și așa. Până în ultima clipă, când colindătorii ne cântau sub geamuri, se desfășura un întreg ritual de curățenie și realizare a bunătăților de Crăciun. Mă țineam după ea, cât rezistam, din dorința de a nu lăsa greul doar pe umerii ei. Seara cădeam frântă. Iar zilele de sărbătoare veneau ca un binecuvântat răgaz, cu liniștea aceea care pare că va fi nesfârșită, cu vizitele la bunica, la toate celelalte rude, cu lecturile mele tihnite care-mi compensau orice supărare.
            Din casa copilăriei mele lipsea, deseori, bucuria aceea pe care îmi imaginam că ar trebui să o aibă fiecare familie. Clipele perfecte erau smulse cu greu stării de încordare trăite în preajma unui tată introvertit, care-și ascundea propriile suferințe sub multe pahare de vin roșu. Tocmai de aceea simțeam sărbătoarea căutând-o și în ceilalți. Moșu, tuși, verișoarele mele, mica mea nepoțică, toți îmi aduceau sărbătoarea mai aproape și compensau tristețea de a nu-mi putea înțelege propriul părinte. Iar mama, cu tenacitatea ei, părea că întrupează spiritul sărbătorii. A dărui, a te dărui.
            Ceva mai târziu, Crăciunul a fost mai calm și mai luminos. Eram acasă la noi și, fără să vrem, făceam să se nască propriul ritual de Crăciun. Bradul îl împodobeam înainte de Moș Nicolae (făcusem un compromis și ne luasem unul mare, bogat, de-un plastic perfect, ținând cont că sărbătoarea propriu-zisă o petreceam prin alte părți). Cum nu mă puteam consola fără mirosul de cetină, umpleam casa cu aranjamente din crenguțe de brad și, dacă reușeam, mai împodobeam încă un brad, adevărat, acasă la părinții mei.
            Ne-am făcut repede obiceiul de a ne face cozonacii în casă, ca să miroasă cu adevărat a sărbătoare (spre amuzamentul celor care ne auzeau și se minunau că ne complicăm inutil, doar erau destui cozonaci pe rafturile magazinelor). Apoi am început să căutăm acele mici detalii care ne amintesc de copilărie: luminile din brad, lămpi parfumate, colinde de demult, fructele după care cândva tânjeam. Bucuria era și mai mare când reușeam să facem mici daruri celorlalți.
            Aș minți să spun că am simțit cu adevărat magia Crăciunului până nu a apărut Matei. În primul an, avea doar 5 luni și nu a înțeles prea multe. În al doilea, însă, avea un an și cinci luni și a învățat să spună dar. Două seturi cu trenulețe i-au scos strigăte de bucurie și l-au ținut ocupat atunci și multă vreme după. Mai amuzant (și înduioșător) a fost, însă, momentul în care, alături de un prieten, soțul meu s-a așezat pe covor și s-a prins în jocul copiilor. Sufrageria se umpluse de trenulețe (reunisem averea celor două familii), linii de cale ferată complicate, poduri, șosele, mașini, copăcei, omuleți-călători și, în toată nebunia asta, realizam că ne jucam cu dezinvoltura copiilor, fără griji, așa cum nu o făcusem la vremea noastră.
            În următorul an, deja era mai mare. Se bucura de fiecare dar lăsat de Moș sub bradul nostru sau al altora. Se făcuse mai neastâmpărat și, încă prea mic să asculte tot ce-i spuneam, a ciufulit pomul smulgându-i sistematic globulețele și aruncându-le pe parchet, cu chiote vesele când le auzea cum sar.
            Acum are patru ani și patru luni. Așteaptă febril sărbătorile, pune întrebări, are emoții că Moșul l-ar putea ocoli dacă nu e cuminte și ascultător, face liste de cadouri așteptate, modeste, de altfel: un dragon, un liliac (de unde se vede că nu i-am cenzurat eficient desenele), o bluziță, dulciuri. Nu zice nimic de cărți și Moșul lui are o manie să-i ia, mereu, și cărți. A învățat de la grădiniță poezia pentru serbare și-mi dă indicații pentru realizarea costumului de iepuraș. E dornic de petreceri, de prieteni, de cât mai multă distracție. Visează la zăpadă, la sanie și la bulgări de nea.
            Pentru prima dată stăm acasă și-i așteptăm pe cei dragi la noi. Pentru că Moșul nostru a fost mai darnic și ne-a adus, din timp, un dar cu suflet. Pe lângă brad, în acest an, vom fi noi patru. Celelalte detalii ale sărbătorii vor căpăta noi sensuri. Nu știu cum va arăta, în final, Crăciunul în casa noastră dar visez cu ochii deschiși. Va fi primul Crăciun al Mariei și al nostru în noile ipostaze: părinți cu doi copii și frățior mai mare. Va fi un alt prilej pentru a construi amintiri valoroase pentru copilăria celor mici, amintiri care vor vindeca alte trăiri din amintirea celor mari.

            

marți, 3 decembrie 2013

Lasă că vezi tu mai târziu



            Am norocul să am în jurul meu prieteni, mai vechi sau mai noi, mai buni sau mai puțin buni. Există o categorie, însă, la care mă gândesc cu un amestec de amuzament și frustrare.
            Să explic. Mai ales la primul copil, dar și acum, la al doilea, am făcut parte din tagma mamelor nițel crispate, atente să nu pățească oareșce puiul, să nu se rănească, să nu răcească etc., să-i meargă cât mai bine. Dincolo de stresul inerent oricărei experiențe noi, existau și rațiuni practice. Nu mi se părea necesar să umblu pe la medici de cinci ori într-o lună, iar dacă oboseam legănând pruncul bolnăvior era doar problema mea și-a soțului care muncea cu normă întreagă. Prin preajmă nu bunici, nu mătuși, prieteni destul de puțini, ca la oameni strămutați în oraș nou, bonă ioc.
            Și acum realitatea întâlnirii cu prietenii. Al meu, sănătos, mai mic, al lor,mai mare, mucos rău, răcit cobză, se intersectau pe lângă bloc. Copiii - prieteni, amândoi bucuroși de întâlnire. Mămica, foarte calmă: 
- Pupă-l, mamă, ia uite ce încântat este că v-ați întâlnit. Și copilul îl pupa, în ciuda încercărilor de a-i despărți. La vreo două-trei zile după, febră (și al meu, când face, se duce la 40-41 de grade), nas înfundat, plânsete, nopți nedormite, tot tacâmul. După o vreme, ocoleam la distanță grupul în care erau copiii răciți. Ne-o fi folosit la imunizare sau nu, dar ne cam lăsau puterile.
            Mai zilele trecute, vizită, să vedem bebelușa. Nu erau răciți, deci eu eram ceva mai liniștită. După exclamațiile de rigoare (ce mică e!, ce drăguță!), surpriză: - Ia vino tu să te pup, că mă-ta s-a mai relaxat. Pe frate-tu nu mă lăsa să-l ating, dar eu tot îl pupam, când nu mă vedea. Ce să mai zici?! Și țoc!, țoc!, pupat pe mânuțe, pe față... Acum, norocul meu că mica își ia din lapte ce-i trebuie și pare să fie rezistentă, dar tot mă gândeam că e destul de bombardată cu viruși cărați de la grădiniță, de Matei, de la muncă, de tati, îi mai adăugam și pe-ai musafirilor!

            Și vine apoi replica încurajatoare: – Cum e cu doi?  Eu: - Deocamdată, bine. Mica e cuminte, mănâncă, doarme câteva ore bune noaptea, deci apuc și eu să mă odihnesc, cât de cât... Ea: - Las că vezi tu mai târziu, când se mai măresc!, cu-un fel de siguranță legată de faptul că voi fi vai de capul meu și Dumnezeu știe cum mă voi descurca. O secundă, chiar m-am speriat. Îmi vorbea o mămică trecută prin așa ceva, care mai era și ajutată, zilnic, de părinți, deci așa trebuie să fie. Apoi m-am înfuriat. N-aveam nici un chef să mă agit acum pentru ceva ce va să fie (sau nu), să mă programez pentru eșec. Va fi bine. Sunt calmă, am răbdare, îl educ pe Matei în așa fel încât să se descurce și singurel în anumite momente (masă, îmbrăcat, joacă), ba chiar descopăr că mă poate ajuta, anunțându-mă când se trezește bebelușa, când plânge, vorbindu-i blând până ajung eu la ea.  De ce să văd eu mai târziu numai lucruri rele, sunt sigură că vor fi mai ales lucruri bune. Pentru că suntem diferiți, creștem copii diferiți și, cu ajutor de sus, și experiențele vor fi altele. Așa o fi la toată lumea, sau numai eu întâlnesc mămici alarmiste?!

P.S. Ca o coincidență, aseară citeam într-o carte: De multe ori este vorba despre o mamă care până atunci şi-a crescut copiii fără nicio problemă. A fost suficient ca o singură femeie să îi prezică că „va avea de tras" cu acesta, pentru ca să nu se aştepte de la el decât la... ceva rău. Apoi, de îndată ce, cum se spune, „are de tras" cu acel copil, gata, e clar! Pe urmă apare efectul bulgărelui de zăpadă. Şi relaţia se strică.
Până în ziua în care mamele reuşesc să spună toate aceste lucruri copilul respectiv rămâne marcat, ca şi cum destinul lui ar fi să fie tot timpul agresiv cu propria mamă, ca şi cum aşa ar fi fost scris, să o facă să sufere din cauza asta.
Cuvintele rostite deasupra leagănului unui nou-născut se gravează ca un destin. (FRANCOISE DOLTO, DIFICULTATEA DE A TRÃI. Povestiri psihanalitice despre copii, Editura TREI)

luni, 2 decembrie 2013

Alăptez, citesc, scriu

Mai zilele trecute mă întreba cineva ce mai fac. Eram în fața laptopului, cu cea mică în brațe, citind diverse articole pe net. Era aproape 11 noaptea și, din lipsă de prea mult chef de conversație (dar și de mâini necesare tastării), i-am răspuns succint: alăptez, citesc, scriu.
Abia mai apoi am realizat că, fără să vreau, am rezumat ultimele șase săptămâni. Pentru că, de când s-a născut Maria, nu mă pot lăuda cu mari și ușor de evaluat realizări. Adică, la job nu mă duc (de fapt am devenit una cu slujba mea, aceea de mamă în continuă perfecționare), ceea ce fac are mari șanse să dispară în scurt timp (vezi curățenia, mâncarea), deci iar nu se poate aprecia de către mulți, prea mult timp. Iar eu sunt muult prea adormită ca să-mi susțin cu fermitate realizările față de alții. Dar față de mine?
Dacă la Matei mă apucau deseori momentele de regret că nu pot fi și la școală și acasă, acum las regretele să treacă mai ușor și gust fiecare clipă care capătă dublă valoare: mă ajută să-mi cunosc bebelușul și-mi aduce aminte de trăiri asemănătoare, deși atât de diferite, din perioada în care trăiam pentru prima dată revelația de a fi mamă.
Alăptez. Îmi hrănesc puiul cu cel mai bun lapte pentru el. Am învățat atât de multe despre a alăpta în ultimii patru ani, încât acum e o plăcere să le pun în practică și să văd rezultatele, progresul. Am reușit să obțin laptele care îi trebuie în doar câteva zile (nu știu dacă Maria a mâncat mai mult de 200 de ml de lapte praf), fără crize inutile, având grijă și de odihna mea și de ceea ce-mi cere micuța. În primele două-trei zile, la maternitate, am știut să-mi susțin ferm punctul de vedere. Noi avem lapte, nu ne trebuie lapte praf, suntem foarte bine și bebe stă cu mami, nu în alt salon. Fără să insiste prea mult, asistentele se retrăgeau (de, clinică particulară, știu să respecte și ceea ce vor clienții). De fapt, avantajul de a fi proaspătă mămică e și acela că poți face nițel pe nebuna, ai o scuză: tocmai ai născut, hormoni, una-alta.
Din camerele vecine se mai auzeau plânsete de bebeluși. Mica mea dormea dusă, sătulă, fie în pătuțul ei, fie direct în patul cel mare, alături de mine. După ce s-au uitat nițel cruciș, infirmierele au acceptat să mă ajute să apropii cele două paturi de o persoană și să-i fac loc celei mici lângă mine. Îmi era frică să nu o scap din pat și nici nu-mi venea să o las numai în pătuțul ei. Rareori, spre dimineață, când mă nu reușeam să o liniștesc și picam de oboseală, un 20-30 de ml de lapte praf o calmau și-mi lăsau și mie timp să mă bucur de somn, să prind noi forțe.
După câteva zile, acasă, m-am prins că, dacă sunt suficient de calmă și o las atașată la sân cât vrea ea, reușește să adoarmă chiar dacă pare că nu mai are lapte și mă lasă și pe mine să mă odihnesc și să refac rezervele prețioase de hrană. Așa că biberonul a dispărut din peisaj.
Acum are o lună și jumătate, fălcuțele bine reliefate și copănele care au început să facă pliuri-pliuri. Ne amuzăm pe seama faptului că va vorbi devreme, având în vedere că-și dezvoltă bine mușchii obrazului și arată ca un hârciog cu punguțe numai bune de depozitat grăunțe. Deocamdată, de câteva zile, râde cu toată ființa, cu gurița deschisă și nasul încrețit și se uită la noi cu o privire care spune: - Uite ce am învățat eu, îți place?
Dacă la Matei eram puțin buimacă și mi se părea straniu să vorbesc cu el, la Maria nu mai am niciun dubiu că, deși par mici, ei, puii de om, înțeleg fantastic de multe lucruri. Așa că alăptatul nostru e maare distracție, o conversație permanentă, o scormonire cu privirea în ochii celeilalte, doar-doar ne-om citi gândurile. Mimica micuței mele se schimbă în fracțiuni de secundă. Curioasă, amuzată, veselă, dornică, parcă, să mă bucure pe mine, Maria își folosește și ochi, și buzele, și pomeții, fiecare părticică din fața ei micuță să vorbească. Și când este liniștită și se simte bine cu ea și cu mine, râde frumos, lasă lăpticul ca să-mi râdă și să se uite în ochii mei. Mă gândesc că mi se părea un clișeu faptul că familiile cu mulți copii sunt familii care cunosc bucurii imense. Abia acum am o idee despre ce ar putea fi vorba cu adevărat. Indiferent ce greutăți ai avea, cunoști atâtea forme ale fericirii pe care nu ți le poate nimeni dezvălui așa cum o face un copil. Fiecare copil este unic, deci și bucuriile pe care le aduc sunt unice, deși seamănă între ele. Și tu te descoperi mereu altul, ajutat de ei, te vindeci de suferințe pe care nici nu știai că le-ai avut vreodată, uitate în copilăria care părea la ani-lumină de momentul maturizării. Aproape că mi-e frică să mă bucur așa cum o fac acum, ca nu cumva să stric vreun echilibru care trebuie să existe pe acolo, pe undeva.
Citesc. Nimic nou sub soare. Nu mai știu să trăiesc fără să și citesc. E firească lectura ca respirația. Indiferent cât de departe de mine mă duc mărunțișurile zilei, prin lectură mă întorc acasă. Când discutam despre transa în care intră femeia când naște mi se părea că știu despre ce este vorba. Și lectura poate fi și o intrare în transă, o ieșire din timp, o anulare a limitelor spațio-temporale și am exersat aceste lucruri, așa la modul simplu, firesc, din clasa I, imediat după ce-am terminat literele alfabetului.
   Scriu.  Puțin, rar, ca să nu uit. Pentru că știu sigur că vor veni alte stări, alte vârste ale copiilor, ale noastre și, citidu-mi notițele, mă voi întoarce în timp. 
Am uitat să mai adaug un termen. Vorbesc. Cu prieteni dragi, cu prieteni mai vechi sau mai noi, redescopăr plăcerea discuțiilor frumoase, în care ideile curg firesc, născând alte idei, aducând  la suprafață adevăruri.