Pentru Nico, de Moș Nicolae

Acum câțiva ani (vreo patru), când eram casnică din cauză de prim copil adus pe lume, m-am apucat să aștern câteva rânduri cu gânduri simțite și neexprimate altcumva. Le-am pus pe un fel de blog și i-am lăsat și pe alții săse uite pe ele.

După o vreme, când am plecat la școală și timpul a devenit o resursă ușor epuizabilă, n-am mai ținut jurnalul. Și m-am trezit că Nico mă mustră: - De ce mi-ai întrerupt terapia?

Deci, dacă din greșeală ajung să scriu mai mult decât mi-am propus, i se datorează. Că nu mă lasă în pace și mă tot provoacă să scriu. Nu pot să-i spun că nu prea am ce.

Azi, mai în glumă, mai în serios, scriu despre ea. Pentru că m-a bucurat mereu prezența ei, dar m-a și asuprit. Cam așa.

Când eram mică, mama, care n-are studii de pedagogie, mă tot bătea la cap: - Hai mai repede cu treaba! Abia te miști. Nicoleta, când pune mâna să facă ceva, e ca argintul-viu. Și lucrează curat, frumos, cu grijă, nu așa...

N-avusesem frați mai mari sau surori. Dar am avut-o pe ea. Nico. Verișoară, dar mai mult soră. Pentru că mama era mereu cu ochii pe ea, cu grijă și cu iubire, cu respect, ca și cum ar fi fost și a ei. Iar mie îmi vorbea mereu despre ea, mă compara cu ea, mi-o dădea exemplu. Desigur, în mintea mea de copil era mereu ceva de genul: - Și eu ce vină am că Nico e mai harnică, mai deșteaptă, mai... Dar cuminte și dornică să-i fac pe plac mamei, încercam mereu să învăț de la ea, să semăn cu ea.

 Ce-mi plăcea mie mai mult la Nico era cu totul altceva decât ar fi vrut mama să văd. Mă fascina, de-a dreptul, dragostea ei de viață, felul în care lumina orice încăpere când apărea, felul în care ne bucura cu zâmbetul ei, cu glumele, cu replicile ei inteligente, spontane. Îmi plăcea că le câștiga ușor celor din jur simpatia și ajungea ușor la sufletul lor, făcându-i prieteni. Îmi doream să o văd știind că nu poți fi trist când este și ea prin preajmă. Și dacă, totuși, simțem nevoia să-mi trăiesc tristețea, puteam fi sigură că voi găsi la ea o vorbă bună, cuvântul acela care să mă mângâie și, mai mult, să ajute să ies din starea aceea, ușor-ușor.

Îmi plăcea apoi răbdarea ei și înțelepciunea. Relație extraordinară pe care o avea cu bunica, tuși, moșu, cu celelalte verișoare. Puterea cu care depășea dificultățile, priceperea cu care reușea să dea de cap oricăror probleme apărute. Partea frumoasă este că tot ceea ce am admirat ieri îmi trezește admirația și azi.

Viața ne duce pe fiecare dintre noi spre alte și alte experiențe. Ieri ne jucam în deal, la bunica, azi suntem soții și mame. Am rămas, din fericire, prietene și fiecare întâlnire ostoiește dorul, fiecare întâlnire devine o amintire la care eu, cel puțin, revin când simt nevoia să-mi iau de undeva energia de a merge mai departe. Și apoi, pot trece luni bune fără să ne vedem, ar putea trece ani, felul în care comunicăm rămâne neschimbat. Poate de aceea se spune despre prieteniile adevărate că sunt mântuitoare, pentru că anulează timpul și spațiul și te aduc mai aproape de Dumnezeu