La mulți ani și-un sincer iu-iu-iu

Cele mai cuminți sărbători din viața mea au fost chiar cele de anul acesta. Probabil că am mai stat tot așa de cuminte în copilărie, dar de-atunci m-am agitat cât de mult în această perioadă a anului, așa, cât să mă simt bine.

            Anul acesta n-am plecat în vacanță și am rămas aici, în orașul în care încă duc dorul celor de acasă, chiar dacă avem tot mai mulți prieteni dragi în jur.

            Sărbătoarea a început să se simtă, așa cum știam că va fi, încă de când căutam daruri cât mai potrivite pentru cei mici. Miresmele din bucătărie au completat tabloul. Ne-am jucat, apoi, de-a spiridușii Moșului, împachetând hăinuțe, dulciuri, jucării și așezându-le frumos sub brad. Bucuria lui Matei la descoperirea pachetelor a fost mereu mai mare și a culminat la găsirea dragonului pe care-l aștepta de luni bune.

            Pentru că tati nu era acasă, mie mi-a revenit și sarcina de a-l filma pe Matei la primul lui Crăciun din care înțelege atât de multe. Am încercat să prind fiecare sclipire din ochi, fiecare zâmbet, mișcările febrile, exclamațiile de bucurie. Tot eu a trebuit să-i alin și alint, să mă joc cu ei, să le cânt colinde, astfel încât prima zi să treacă mai vesel, chiar dacă eram doar noi trei acasă. Abia acum am început să mă apropii de sensurile sărbătorii, pentru că n-am mai putut lăsa melancoliile să mă copleșească atât timp cât, de sărbătoarea Nașterii Mânuitorului, lângă mine erau cei mai prețioși prunci, pruncii mei, darurile mele.

            Zilele petrecute cu ei, vizitele, mama care ne-a adus Crăciunul de acasă, toate au făcut din sărbătorile acestea altceva, nu tot ce ne doream, dar atât de mult și de frumos.

           

            Ajunul Anului Nou a însemnat pentru Matei și primul lui mers la urat. A învățat repede-repejor Plugușorul, ne-am distrat copios pe seama strofelor satirice care semnalează ieșirea din scenă a urătorului, și-a impus apoi voința (-Mami, eu nu cânt Dar noi suntem mititei/ Și ne latră câinii răi) și am ajuns la o formă rezonabilă pe care a cântat-o câtorva prieteni. A venit acasă mândru de micile daruri primite (dulciuri, fructe și o căsuță din lemn, luminată de un led) și oarecum perplex că lumea i-a dat și bani. Ce să facă el cu atâția bani? Sunt mulți, mami? Acum visează ce alte jucării își va lua din bănuții primiți sau cum va aluneca pe gheață cu patinele promise.

           

            De multă vreme mă amuz vorbindu-i Mariei (de când era cât un bob de mazăre, de fapt) și urmărindu-i reacțiile atât de prompte, atât de logice. Pentru că-i spun mereu te iubesc, mica țuguiază buzele în clipele noastre de conectare perfectă. Azi, 1 ianuarie 2014, pe la 6 și 10, era foarte veselă și, odihnită, avea chef de conversație. I-am intrat în joc, amuzată de vivacitatea ei. M-a urmărit cu ochișorii, a dat drumul gungurelilor cu care ne încântă de câteva zile, apoi m-a fixat serios și a pronunțat clar un iu-iu repetat. Era te iubesc al meu, care se întorcea într-o formă specială, dar spus cu toată forța expresivă a celor 2 luni și 20 de zile ale Mariei. Și mami te iu-iu pe tine, dragostea mea mică, în fiecare clipă!

             Se zice că, la început de an, e bine să-ți faci o listă cu ceea ce-ți dorești să se întâmple, să realizezi în noul an. Lista mea ar putea fi atât de lungă, dar... mă opresc și realizez că îmi doresc din tot sufletul un singur lucru: să fim sănătoși, măcar atât cât suntem acum, să ne bucurăm de fiecare clipă lângă oamenii pe care îi iubim. Restul, doar lucruri trecătoare. Deci, la mulți ani binecuvântați și la cât mai multă iubire!