M-am
trezit în sunețelele scoase de Maria. 2 și ceva dimineața. Mă simt odihnită. Nu
contează pentru cât timp, dar acum savurez senzația. Am prins vreo trei ore de
somn, legate, și sunt alt om. Mă amuză faptul că, dacă nu dau importanță
somnului fragmentat, totul este bine. E bine dacă dorm, e bine dacă nu dorm,
noi să fim sănătoși.
Mi-a
rămas computerul deschis și mă uit pe facebook, căutând un fotograf pe care
să-l chem să prindă câteva imagini cu pruncii mei. Avalanșa de informații de pe
pagină este obositoare, încerc să reduc timpul pierdut pe aici. Brusc, un
singur cuvânt mă duce în alt timp, în alt loc și mă face să retrăiesc o stare
aproape uitată.
Sihăstria,
prin 2000, 2001. Plecasem iarna, câțiva colegi de facultate sau doar prieteni,
din Iași. Coborâsem din autobuz destul de departe de mânăstire și mergeam pe
jos, prin zăpadă. Ningea, cu fulgi mari, iar noi înaintam destul de greu. Pe
drum, zăpada era de mai bine de jumătate de metru. Singură, mi-ar fi fost
teamă. În grup, mi se părea frumos, un pic aventuros, oarecum obositor. Alb,
curat. Aerul rece. Înaintam, în hainele noastre de studenți care ne doream să
fim cuviincios îmbrăcați. Îmi plăcea fusta lungă, dar nu eram obișnuită să o
plimb prin atât de multă zăpadă. Nu mai știu cât timp am mers așa (o oră, două).
Era cu noi Lizuca, era Adrian. Se râdea, se vorbea mult, drumul, în sine, era
bucurie. Și apoi, imaginea mânăstirii. Nu cred că am mai văzut vreodată o curte
mai frumoasă. Clădirile, ocrotite între zidurile vechi, brazii aceia bogați,
acoperiți de belșugul zăpezii, biserica, fulgii imenși, grei, care pluteau în
aer, limitând mult vederea, toate mi se păreau rupte dintr-o altă realitate. O
imagine de film, care părea să dureze la nesfârșit.
Mă
văd aproape de chilia părintelui Cleopa, stând în mijlocul curții și privind de
jur-împrejur. Încerc să prind pe retină cât mai mult din frumusețea care m-a
luat prin surprindere. Miroase a cetină, a rășină. E o liniște care te îmbracă,
te copleșește. Trăiesc emoția de a mă cufunda în atât de multă frumusețe (la
mine acasă nu sunt brazi, iubesc culoarea, forma lor îndrăzneață, miresmele cu iz
de rai), dar și pe aceea că sunt doar la un pas de chilia părintelui, că
urmează să-l întâlnesc, după ce am citit sau am auzit atâtea despre el. Mi-e și
un pic teamă, nu știu prea multe, sunt începătoare, mi-e rușine de slăbiciunile
mele. Dar mă apropii.
Părintele
ne așteaptă în pridvor. Nu doar pe noi, pelerinii, în general. Mie mi se pare
grozav, am senzația că doar pentru noi este acolo și mă bucur că ne poate
primi. Este deja bătrân, bolnav, dar lumea îl caută, așteaptă răbdătoare cuvânt
de folos, îl venerează ca pe un sfânt și el nu lasă boala să-l țină departe de
oameni. Este acolo, încălcând tenace sfaturile medicilor. Stă pe un scaun,
sprijinit într-un baston simplu, privește blând spre cei din jur.
După
slujbă, oamenii se îngrămădesc cuminți în chilia lui. Îl întreabă, își
mărturisesc temerile, îndoielile, slăbiciunile. Le vorbește blând, dar
categoric, aspru uneori, explică, dă exemple, aduce teologia aproape de ei, de
noi. Stau cuminte, mică-mică, cu sentimentul că sunt acolo și nu fac decât atât
de puțin pentru sufletul meu, că nu știu dacă merit să mă amestec printre
oamenii aceștia.
Dormitoarele
acele în care femeile se roagă la orice oră, slujbele atât de frumoase, blândețea
celor din jur, mesele aparent simple, dar cu un gust și nou, și atât de bun,
drumul spre Iași, la întoarcere, gara din Târgul Neamț în care prietena noastră
a izbucnit, ca din senin, în plâns, pentru că se simțise copleșită de toate
trăirile și i se părea că e atât de departe de ceea ce ar trebui să simțim/
trăim cu toții, discuțiile lungi, frumoase, sinceritatea noastră de aproape
copii dornici să ne apropiem de Dumnezeu, așteptarea transformată în timp prea
puțin pentru câte erau de spus, trenul și drumul spre cămin – secvențe care au
în ele atât de multă emoție după atâția ani. Mi-e dor de Sihăstria, de
părintele Cleopa, mi-e dor de mine, cea de atunci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu