Tata obișnuia să se privească lung în oglindă când se pieptăna. Sau se oprea în fața oglinzii și-și aranja părul, iar și iar. Mă uitam de undeva din spatele lui și-i surprindeam reacțiile. Părea că vede ceva ce noi, ceilalți, nu vedeam, părea că acolo, în oglindă, caută o confirmare, poate ceva pierdut sau doar un răspuns la o întrebare. Gesturile mi se păreau stranii, cumva prea teatrale. Azi, mă surprind făcând la fel. Mă uit și mă minunez că eu sunt, că arăt așa, nu prea mă simt așa bătrână, m-aș amuza dacă n-ar fi așa multe ridurile, petele. Mda, eu mă simt, totuși, frumoasă.
Dar nu despre mine era vorba, ci despre oamenii pe care-i reconstruim din gesturi. Pe tata nu l-am înțeles cu adevărat niciodată. Am intuit, m-am întrebat, m-am revoltat. Dar n-am înțeles. Punea între el și lume atât de multe obstacole încât, bănuiesc, chiar el uitase drumul înapoi. Încercam să-l descifrez din gesturi, din vorbe, zâmbete fugare, doar ale lui, cu ironie și un pic de sarcasm. Îmi plăceau acele zâmbete, rare, care-i schimbau tot chipul, îl făceau mai pământean, mai ... tata.
Acum câteva zile, privind un film, am realizat că mi-e dor de el. Și că mă hrăneam, ca un om flămând, cu gesturi care-i semănau, cu detalii de portret. O frunte înaltă, degete lungi, cu pielea aspră, pătată de vârstă, ușor încrețită. Ochii mari, privirea aceea îndrăzneață sau cea ocolită, dornică de pace. Silueta, părul cu bucle negre. Detalii, pe care le caut, care mă ajută să trec mai ușor peste absența lui.
Uneori, îl văd în ochii mari ai lui Matei, în încăpățânarea lui, în energia inepuizabilă. Crește și-mi amintește și mai mult de tata. S-a instalat în mine o răbdare de dincolo de fire. Mi-e dor și nu mai este. Au trecut 9 luni. Cred că acum e bine, cred că a trecut dincolo, că a reușit să vadă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu