De-a călătoria, de la Tulcea spre București

Plec spre București din Tulcea. La ghișeu, cu ochii roșii  de nesomn, un tânăr  îmi tipărește biletele. Rezervarea, făcută în grabă, e pe două nume: cel de dinainte de căsătorie și cel de după. Mă  amuz, mi se pare simpatic să  mă întâlnesc cu mine cea de ieri. Fie și prin intermediul numelui de ,,fată,,.

Matei observă automatele de cafea și își  dorește o ciocolată caldă.  Este 4 și jumătate, e încă noapte. Iau și  eu o cafea. Savurăm băuturile în autogara micuță. E cald, e vară și noi plecăm în călătorie amândoi. Sărbătorim nouă ani de când s-au născut un copil, o mamă și un tată. De când am devenit trei și am început  chiar să visăm la patru.

Șoferul microbuzului e dobrogeanul tipic. Bun de gură, pus pe ceartă de la prima oră. Îl întreb de unde e,  cu gândul la Liliana, prietena mea care îmi spunea că a remarcat o duritate accentuată la jijileni. E tulcean get-beget, dar șofer de ani mulți și știe el cum e când lucrezi cu omu. Trebuie să fie mereu câte unu cu pretenții, așa  că... s-a adaptat. Glumesc, uitandu-mă spre colegii de drum. Aici sunt numai oameni simpatici, n-are de ce își face griji.

Ține la glumă și se relaxează, zâmbește, dar nu ia sacoșa care ocupă locurile din spatele lui. Îi respectăm ,,rezervarea,, și ne așezăm unul în spatele altuia, fiecare în centuri. Stau eu în fața. Nu vreau să-mi blocheze nimic privirea. Matei e relaxat, nu știe de răul de mașină decât din auzite și are de gând să doarmă. Azi noapte Mica avea chef de joacă și el i-a fost partener. Acum are de recuperat la capitolul somn.

Măcin. Urcă pasageri care au rezervat locuri. Printre ei, un personaj inedit. Geaca cândva la modă amintește de lumea curselor de mașini. Pare trăit în afara țării, prin Occident sau prin America. Părul alb, osatura, mi-l amintesc pe tata. Cam așa arăta spre finalul vieții. Pielea îmbătrânită, ochii peste care pluteau ape tulburi. Îmi amintesc zâmbetul lui reținut, umorul lui. Au trecut deja patru ani în care îl regăsesc în fărâme în oamenii pe care îi  întâlnesc.

Pasagerul cel desprins din poveste are pe cap o șapcă neagră decorată cu siruri verticale de paiete aurii. Îi admir curajul de a pune pe el obiecte atât de originale. Un pantalon roșu, de firma, îi completează  ținuta sportivă. Iar pantofii galbeni, din piele de calitate, sunt cireașa de pe tort. N-are rezervare, dar așteaptă hotărât lângă ușă până se așează toată lumea pe scaune. Ultimul loc liber va fi al lui și merge până la București.

Mă așteptam ca îmbarcare a să se fi terminat. Fals. Pe  culoar intră toți ceilalți pasageri, 10-12 persoane. Fac glume pe seama faptului că ne-ar fi prins bine o mașină mai lungă. Nimeni nu protestează. Toată lumea vrea să ajungă la destinație și până la Brăila sunt doar 14 km. Lângă mine poposește o doamnă trupeșă.

Un domn urcat din același loc o întreabă dacă pleacă iar la mănăstire. Femeia îi răspunde veselă că se plimba și ea, ca fiecare. Omul insistă: ,,Las ca știu eu.  La mănăstire mergi, parcă nu văd că ai rupt și flori?,,. Femeia râde cu toată fața și îl împinge doi centimetri mai încolo. Nu are loc, nici puncte de sprijin și nu o ajută nici ,,genunchiul ăsta păcătos,,. Cuget la modul în care s-a detașat de slăbiciunile corpului, în timp ce vecinul n-are pace și iar o atacă: ,,- Io ce să-ți fac dacă ești așa mare? Mai slăbește și mata!,,

Femeia îi dă replica imediat: ,,- Da' ce te iei de kilogramele mele? Așa-i la bătrânețe. Ține cură tineretul, nu noi. Dacă și genunchiu ăsta nu merge, stai, așa, mai pe loc, și te îngrași. Da' pe mine nu mă dă jos vântu' așa ușor. Pe tine te cam ia pe sus!,, zice  ea și râde zgâlțâindu-se din toate încheieturile.

        La Brăila rămânem tot atâția pasageri câte locuri sunt în mașină. Femeia coboară. Încă îi simt burta cutremurandu-se de râs în umărul meu stâng.

Smardan, in zorii zilei

Bacul (podul plutitor de la Smardan - Braila)

Ernest - primul zbor în România

,,Se mai joaca ăștia mult la lumini? Parcă-i discoteca!,, Vocea răsună din spatele meu. Pasagerul care vorbește, un tânăr, a frământat tot drumul spătarul scaunului cu genunchii, s-a uitat astfel încât să nu vadă pe geam imaginile care se derulau în timpul zborului iar acum protestează la fluctuațiile de energie care aprind și sting luminile din aeronavă înainte de aterizarea pe aeroportul din București.

M-am întors din primul zbor al companiei Ernest spre Genova, întâmplător și primul meu zbor cu o navă de pasageri. Am trăit fiecare clipă a călătoriei spre Italia intens, ca după o lungă așteptare, ca după mult timp în care doar am visat să întâlnesc Italia și în realitate, nu doar în cărți. În același timp, am fost nevoită să-mi înfrunt și eu limitele, nu doar colegul meu de zbor. Aventura, începută pe neașteptate, s-a derulat atât de frumos încât emoțiile negative au lăsat loc celor pozitive și fiecare clipă a fost trăită intens și retrăită prin intermediul fotografiilor.

Vacanța de vară ne găsește mereu epuizați, ca după un an în care am făcut slalom printre obligații multe, de neevitat. Provocarea lansată de Ernest Airelines a marcat într-un mod inedit începutul vacanței. Venită  joi după-amiază, a fost urmată de cea mai rapidă pregatire a unor bagaje și de organizarea eficientă a cazării și stransportului Constanța-București și retur. Nicio secundă a ineditei călătorii n-ar fi avut același farmec fără colegele mele de breaslă, Faviola, Cristina și Cami, una mai talentată decât cealaltă, cu experiență în ale călătoriilor și cu abilitatea de a vorbi fluent engleza și italiana, abilitate care ne-a scutit de multe încurcături și ne-a ajutat să ne bucurăm de frumusețile Italiei în cele câteva zile petrecute acolo.

Una dintre navele companiei - foto  - https://www.facebook.com/flyernest.ro/

,,A zbura,, pentru mine presupune a lupta cu propriile frici. În același timp, presupune a pătrunde într-un univers visat, despre care am acumulat în ani de studiu informații extraordinare pe care mi le-am dorit mereu ,,verificate,, la fața locului. Așa că, gândind mai  puțin și visând mai mult, m-am îmbarcat în cursa București-Genova, curioasă cu privire la fiecare detaliu al zborului. Cum era primul zbor al companiei din București spre Genova, am fost întâmpinați de reprezentanții firmei, s-a băut șampanie și s-a gustat tort, s-a glumit pe seama emoțiilor care se vor volatiliza. Ochiul meu vigilent a urmărit amabilitatea personalului, felul în care au fost prezentate informațiile înainte de zbor, a cercetat fiecare colțișor al navei în care am plecat spre Italia. Spre norocul meu, zborul a fost lin, cu foarte-foarte mici turbulențe, așa ca pentru un începător care își dorește să o mai ia din loc cât de curând.

Un pahar de șampanie și un zbor lin :)

Ciao, România! - un salut, o destinație

Plec, Cristina Andone - o carte numai bună de citit la drum

Printre nori 

Zbor

      Am avut timp să admir felul în care soarele a transforma râurile în panglici de aur, m-am amuzat spunându-mi singură că am intrat în tărâmul magic de deasupra norilor în care zăpada pare așternută în strat gros, atât de gros încât totul pare curat, strălucitor. Am cercetat munții pe deasupra cărora am trecut, Adriatica. O nava de pasageri care părea un bob de fasole plutind straniu pe mare. Soarele care incendia marea.

      

   În drumul de întoarcere spre România, un apus memorabil a fost urmat de întâlnirea cu primii nori gri, de ploaie. Am văzut cum vine noaptea când zbori deasupra norilor. Cum te simți provocat să prinzi imagini cu soarele și toate nuanțele apusului. M-am lăsat surprinsă de imaginea unui avion care țâșnește din pătura de nori și se ridică spre soare-apune.

            Câteva minute mai apoi, zburam într-o ceață gri. Soarele se scufunda în nori. Roșu, părea un ochi de balaur care ardea mocnit. Zdrențe de nori gri păreau fumul ce se ridică din foc. Cerul trecea rapid de la albastru la turcoaz, vernil, tonuri de mov și gri. Pătura de nori de sub noi se colora în gri-albastrui. O cupolă în care încă mai era zi se sprijinea pe ea. Înspre soare-apune, cupola era albastru-lila, cu o geană aproape albă pe linia orizontului, în față, aceleași tonuri de albastru, mult mai întunecat, se împleteau cu griul dens al plafonului de nori deasupra căruia (și prin care) zburăm.

Brusc, s-a facut noapte și s-au aprins luminile în navă. Mă simt ca în viața de zi cu zi. Mi-e frică, deși n-aș vrea, vreau să mă bucur de fiecare frântură de frumos, trebuie să am încredere și să sper. Mă rog cu un calm pe care nu l-am avut de mult timp. Cum să fac să țin minte toată frumusețea? Îmi spun că atunci când voi începe să uit mă voi urca într-un alt avion și o voi lua de la capăt.

Vreau acasă. Îmi imaginez brațe micuțe care mă cuprind. Gânduri de mama care nu s-a desprins încă de pui, care a trăit cu ei și prin ei ultimii ani. Care a zburat prea puțin, doar așa, ca să-și facă o idee despre zbor, de pe aeroportul de la Tuzla.

Prima călătoie a companiei Ernest spre Genova a fost și primul meu zbor o cursă de pasageri. Imaginile de mai jos sunt doar frânturi dintr-o experiență de neuitat. 

Despe Cinqueterre și cum se simte Italia când calci prima dată pe teritoriul ei într-un alt articol, curând.

Cărțile, într-un pasaj din Genova

Cascadă într-un parc

Funicularul, pentru unii localnici, singurul mijloc de transport cu care pot ajunge acasă

Genova - rezervație, pe vârful muntelui

Adăugați o legendă

Genova, văzută de sus

Cinqueterre

Genova, în port

Genova

Autobuzul - util în oraș

Cinqueterre

Cafeaua de dimineață

Funicular - util când e de urcat

Cinqueterre

Culoare

Culoare

Cinqueterre

Genova,picturi de Rafael

Patty Wipfler, Tosha Schore, Ascultă-ţi copilul. Cinci instrumente simple pentru provocările cotidiene ale părinților – primele impresii

  

            

            Prietena mea îmi povestește ușor nedumerită: ,,De când a venit și al doilea copil, nu mai reușesc să văd capătul tunelului. Tot mi se pare că nu îmi mai ajung puterile să le fac pe toate și să le fac bine. La primul copil reușeam să fiu lângă el, să-l ascult, să intuiesc ce își dorește, de ce are nevoie. La al doilea, lucrurile au devenit mai complexe. Mai frumos, mai ales de când au ajuns să se mai și joace împreună, dar și mai provocator. Am început să simt că nu mai fac față. Să mai zic și că soțul are senzația că din cauza mea nu ,,ajunge,, la copii? Că e nevoie de mai multă fermitate și că e în regulă să ridicăm vocea, să pedepsim, chiar să administrăm câte o palmă, numai să fim siguri că am produs niște copii care ,,nu deranjează, nu ne fac de rușine,,? Care ,,nu se ratează,, din cauza nostră?,,

            O privesc și îmi amintesc de propriile provocări. De nesiguranță, de presiunea lumii în care trăim, de voci care ne atenționează că știu mai bine decât noi ce ne așteaptă, cât de greu ne va fi ca părinți, mai ales de acum încolo. De zbaterea permanentă între ce simt să fac și ce mi se spune că ar trebui să fac (și am tendința de a asculta, copilul din mine a fost bine ,,educat,,).

            Cărțile de parenting mi s-au părut mereu surse utile de informații. Nu de trăiri, neapărat, acestea vin mai ales din confruntarea în realitate cu experiențele vieții de părinte. Informațiile de calitate, combinate cu deschiderea către copil, cu puterea de a-l asculta mi s-au părut utile, mai ales acolo unde există nevoia de a ieși dintr-un tipar toxic.

            Ascultă-ţi copilul. Cinci instrumente simple pentru provocările cotidiene ale părinților este cartea scrisă de două mame care sunt și fondatori și traineri Hand in Hand Parenting. Patty Wipfler și Tosha Schore au trăit provocările vieții de părinte într-o perioadă în care ideea de ,,a asculta,, nu era subînțeleasă ca nevoie fundamentală a relației părinte-copil. Lupta cu propriul copil, cu celălalt părinte al copilului, cu profesorii lui părea de neevitat. Autoarele povestesc cu farmec cum ajung la ideea că atunci când asculți comunici profund, înțelegi, eviți capcane și te bucuri mult mai mult de statutul de părinte.

            Cele cinci instrumente pe care le folosesc cele două mame dar și părinții cărora le împărtășesc propriile experiențe sunt ascultarea profundă, ascultarea prin joc, parteneriatul de ascultare, punerea limitelor și timpul special. Despre fiecare dintre aceste insptrumente am mai citit. Ceea ce mi se pare util aici este că structura cărții include exemple concrete, care să ajute părintelui în identificarea propriilor soluții, adecvate familiei și mediului în care trăiește.

            Cele patru părți ale cărții sunt gândite să fie abordate în ordine, pentru o viziune unitară, sau individual, pentru a fi folosite în situații specifice:

1.      O nouă perspectivă asupra creșterii copiilor

2.      Cele mai eficiente instrumente pentru părinți

3.      Soluții la provocările de zi cu zi ale părinților

4.      Viitorul stă în conectare.

Am reținut, încă din primele pagini ale cărții, ideea excelentă a gândirii unor supape emoționale atât pentru părinți, cât și pentru copii. Avem nevoie să descărcăm emoții, trăiri, pentru a funcționa corect. În lumea în care am trăit noi, cei mari, a asculta era exclus, de cele mai multe ori. Copilul era mic, nu știa, părintele atotputernic avea menirea de a-l educa, de a se asigura că ajunge ,,om,,. Părintele însuși își nega trăirile, reacționa impulsiv, mereu stresat, preocupat de ,,a face,, și nu de ,,a fi,,. Pentru mulți dintre noi, a ne accepta trăirile, a ne cunoaște, a trăi în prezent, conectați cu propriii copii, cu partenerii de viață, e o realitate la care doar visăm. O intuim, ne-o dorim, habar nu avem pe unde să ajungem în ea. Patty Wipfler povestește despre experința ei cu frații mai mici, despre priceprea de a îngriji veri, copii ai vecinilor, despre talentul de a găsi cele mai potrivite soluții pentru a opri câte o clasă  de cincizeci și doi de elevi din a dărâma școala. Și despre surprinderea de a fi ,,o mamă bună – cu excepția momentelor în care nu eram așa bună. Aveam vocație, însă îmi pierdeam controlul uneori,,. În vocea autoarei am recunoscut vocea multor părinți care se zbat azi să fie modele ideale pentru copiii pe care îi cresc deși, când obosesc, când sunt depășiți de situație, intră pe pilot automat și tind să aplice ceea ce au trăit și nu ceea ce au citit. A înțelege, a vindeca proprile răni poate să ne aducă mai aproape de ceea ce ne dorim de la noi și de la copiii pe care îi creștem.

Din cuprinsul generos mi-au atras atenția câteva titluri care trimit spre nevoi de care mă lovesc zi de zi: Punerea limitelor, Ascultarea profundă, Crearea unei relații de cooperare, Fără frică, Cum depășim agresivitatea. Primul capitol pe care m-am grăbit să-l citesc a fost cel  despre limite. Pentru că am, deseori, senzația că nu știu să pun limite, nici celor mari, nici celor mici. Și despre propriile limite simt că mai am de învățat. Mult timp am crezut că a fi foarte blând, foarte bun, înțelegător cu cei din jur este de dorit. Până am înțeles că acest mod de a vedea lucrurile vine din ceea ce mi-am dorit eu- blândețe, bunătate, înțelegere, prezența celor dragi atunci când aveam nevoie, nu din ceea ce au nevoie copiii mei, în situații specifice. Că a fi bun nu implică a nu pune limite. Că poți face rău propriului copil tocmai pentru că nu-l ajuți să trăiască într-un univers dominat de ordine, coerență și …limite firești.

Exemplele din carte mi-au amintit de propriile trăiri în situații în care nu am știut cum să pun limite. De dormitul împreună în speranța că lor le va fi foarte bine. Până când am constatat că sunt cumplit de obosită și irascibilă și …ei erau deja mari și… da, venise timpul să învețe să adoarmă și singuri. Iar pentru mine venise timpul să învăț să exprim și propriile nevoi – nevoia de intimidate, de somn odihnitor, de spațiu în care să pot citi sau vedea un film fără a le strica somnul lor, copiilor, de nevoia mea de a mă culca când mi-e mie somn, nu când le este lor somn. Mi-am amintit de situații în care au plans sfâșietor pentru că nu le-am cumpărat exact atunci încă un set Lego și de zâmbetul de pe fețele lor de după furtuna emoțională. De uimirea noastră că sunt atât de schimbători dar și atât de naturali, de ușurarea  cu care am acceptat că, atunci când plâng, își plâng propriile dureri, oboseala, surescitarea, nu au ceva cu noi și cu nervii noștri obosiți.

A citi pe îndelete despre experiențele altor părinți care au depășit provocări similare mi se pare azi odihnitor, un dialog care mi-ar fi prin bine și ieri, un dialog care e util în fiecare zi,în relațiile pe care le dezvolt cu propriii copii, dar și cu adulții din jurul meu.

PATTY WIPFLER - fondatoarea organizaţiei nonprofit Hand in Hand Parenting (1989), profesor şi trainer pentru sute de terapeuţi din SUA şi din alte zece ţări.

TOSHA SCHORE - trainer, blogger (HuffPost Parenting), conferenţiar. Autoarea a unor cărți,  articole şi discursuri menite să-i ajute pe părinţi să îşi înţeleagăcopiii şi să comunice eficient cu ei

Editura Humanitas, 2018, 440 pagini

Primăvară, din nou

Vacanță

Păr sălbatic

Verde

Parfum

Soare

Liniște

 

Atât de multă pace

 Viață 

Aeromania 2018, avanpremieră

         Din când în când, fiecare dintre noi simțim nevoia să ne încercăm limitele, să aflăm lucruri noi despre noi. Despre relația dintre mine și zbor eu am știut doar că e ceva foarte vag, ca și inexistent. Doar în vis ce mai zburam. Apoi s-a întâmplat să asist la un spectacol aviatic care mi-a dat de înțeles că pentru unii visurile capătă dimensiuni cu totul speciale și se pot transforma într-o poveste care se spune de la sine. 

 

      Într-o altă zi, am întâlnit o adolescentă extraordinară care a ales să se descopere învățând să zboare alături de piloții de la Aeroportul Alexandru Podgoreanu - Tuzla. Bucuria din ochii ei m-a făcut și mai curioasă așa că, atunci când am primit invitația Cristinei de a descoperi cum se vede marea dintr-un YR-RAE am primit provocarea ca pe un dar neașteptat.

După zbor, veseli că avem iar pământul sub picioare.

      Pentru zbor mi-au mai dat curaj Maria și Diana, cu atât mai mult cu cât pentru ele zborul era o experiență pe care o mai trăiseră. Diana a avut ,,onoarea,, de a mă ține de mână când virajele prea strânse pentru gustul meu lăsau să se vadă mai de aproape Pădurea Comorova, epava de la Costinești sau celebra Vama Veche, simultan cu toate fricile pe care nici nu știusem că le port cu mine. În timpul acesta, Cătălin, care ocupa locul de lângă pilot, preluase manșa, ajutat de vremea senină și ceva cunoștințe tehnice care îl făceau să se simtă ca acasă în carlingă, desi era prima dată pe un asemenea aparat de zbor.

Pădurea Comorova

epava de la Costinești

  Cum primăvara este pentru mine cel mai frumos anotimp, am savurat fiecare imagine care mi se defășura înaintea ochilor. Marea, parcă mai calmă ca niciodată, golfulețele din preajma hotelurilor, pădurea, plaja mai abruptă sau mai întinsă, imaginea unor localități vii, care se extind în ritm alert: Costinești, Olimp, Venus, Mangalia, Vama Veche. 

Stațiunile de pe litoral

Plaja 

Eu și Diana (bucuroase că ne putem exprima și în/prin zbor)

Nea Gică, calm și de un umor specific piloților

           La finalul zborului m-a consolat ideea că îl pot repeta oricând. Și că pot retrăi emoțiile specifice acestui tip de experiență și urmărind evenimentul care va avea loc la Tuzla în perioada 13-15 iulie: Aeromania 2018.

            Ajuns la a 12-a ediție, spectacolul aviatic va da ocazia publicului să asiste la acrobații aeriene, la concerte live, conferințe. În același timp, în incinta aeroportului vor fi expoziții de mașini de epocă, fotografii pe temă aviatică, standuri care pot satisface curiozitatea celor mici și a celor mari (anul trecut ni s-au părut tentante jucăriile, puzzle-urile, dar și bijuteriile). Pentru că zilele vor fi lungi, concursurile vor anima atmosfera, zona de food court va oferi preparate prospete iar spațiile de joacă îi vor provoca pe cei mici cu activități adecvate vârstei. 

         

          Anul acesta, evenimentele sunt gândite să fie mai antrenante ca niciodată:

Vineri, 13 iulie

– Pria Talks about Aviation – conferința pe teme aviatice cu personalități din domeniu.

- Demonstratii de zbor cu drone

Sâmbătă, 14 iulie

– spectacol de acrobație aeriana (evoluții cu avioane de acrobație, elicoptere, programe de prezentare)

– concerte live “Mihai Mărgineanu & friends”

- chic-picnic (cu zona de food, shopping, expoziții, foto)

Duminică, 15 iulie

Vor lua parte la spectacol piloți precum Jurgis Kairys, Iacarii Acrobați (sunt singura echipa privată de piloți acrobați din Romania), Aeroclubul României – Șoimii României (formatie civilă de acrobație aeriană care zboară pe patru aeronave  Extra 300L și pe o aeronavă Extra 330SC), Semin Ozturk, prima femeie pilot profesionist de acrobație și prima femeie pilot civil de elicopter din Turcia.

            

         Accesul la eveniment va fi gratuit vinery, 13 iulie, și duminică, 15 iulie,  iar sâmbătă, 14 iulie, pe baza unui bilet cu preț modic (5 lei). Copiii sub 7 ani au accesul gratuit.

               

        Pentru noi, jumătatea lunii iulie este rezervată provocărilor Aeromania. Între timp, mie îmi trec prin minte frânturi din gândurile care nu-mi dădeau pace în timpul zborului și îmi tot răsare în față chipul pilotului pe care se oglindea ceva relaxare, multă libertate și multă, multă bucure de a trăi.

   PS. Pagina blogului și pagina oficială Aeromania 2018 vor aduce detalii suplimetare, pe măsură ce se apropie data ,,festinului,, aeronautic.

   Scriu despre eveniment și: Maria, Diana, Aguritza.